O companie străină poate avea în România un sediu fix în scopuri de TVA dacă dispune aici de o structură suficient de stabilă și de resurse umane și tehnice adecvate pentru activitatea relevantă. Noțiunea nu este aceeași cu sediul permanent folosit la impozitul pe profit: criteriile, rolul și efectele fiscale sunt diferite.
Diferența contează mai ales pentru companiile care lucrează în mai multe state, deoarece existența unui sediu fix poate influența locul în care se datorează TVA pentru servicii, cine trebuie să plătească taxa și obligațiile de înregistrare în România.
Ce este un sediu fix în scopuri de TVA?
Art. 266 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal arată că o persoană impozabilă care are sediul activității economice în afara României poate fi considerată stabilită aici dacă dispune în România de suficiente resurse tehnice și umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile.
Normele metodologice completează această regulă atunci când sediul fix primește sau furnizează servicii.
Pentru serviciile primite, sediul trebuie să aibă un grad suficient de permanență și o structură adecvată de resurse umane și tehnice care îi permit să primească și să utilizeze serviciile pentru propriile necesități.
Pentru serviciile furnizate, structura trebuie să îi permită să presteze respectivele servicii.
Așadar, analiza nu se rezumă la existența unei adrese în România. Contează ce resurse există efectiv și ce poate face structura locală cu acestea.
Este suficient să ai o sucursală sau un cod de TVA în România?
Nu. Înregistrarea formală nu constituie o dovedă suficientă a existenței unui sediu fix.
Normele spun expres că simplul fapt că o persoană dispune de un cod de înregistrare în scopuri de TVA nu este suficient pentru calificarea unui sediu drept sediu fix.
Aceeași prudență trebuie avută și față de existența unei sucursale, a unui birou sau a altui sediu declarat. Forma juridică sau administrativă nu înlocuiește analiza resurselor umane, tehnice și a permanenței structurii.
De exemplu, o structură locală care există doar formal sau îndeplinește funcții administrative limitate nu trebuie confundată automat cu un sediu fix care participă efectiv la operațiunile companiei.
De ce contează sediul fix atunci când firma cumpără servicii?
Pentru serviciile supuse regulii generale B2B de la art. 278 alin. (2) din Codul fiscal, locul prestării este, ca regulă, locul unde beneficiarul are sediul activității economice.
Dar dacă serviciul este furnizat unui sediu fix aflat în alt loc, regula se schimbă: locul prestării este acolo unde se află sediul fix care primește serviciul.
Să presupunem că o companie are sediul central în Germania și un sediu fix în România. Dacă achiziționează un serviciu destinat structurii din România, iar aceasta îl primește și îl utilizează pentru propriile necesități, pentru serviciile care intră sub regula generală B2B poate deveni relevantă România ca loc al prestării.
Pentru a identifica sediul căruia îi este furnizat serviciul, Normele indică elemente precum natura și utilizarea serviciului, contractul, comanda, codul de TVA comunicat prestatorului și entitatea care suportă costul.
Regulile speciale de localizare prevăzute de art. 278 din Codul fiscal pentru anumite servicii trebuie însă verificate separat.
Dacă există un sediu fix în România, participă el la toate operațiunile companiei?
Nu. Participarea trebuie analizată în raport cu operațiunea concretă.
Art. 266 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal prevede că o companie cu sediul activității economice în străinătate și cu sediu fix în România este considerată nestabilită în România pentru livrările sau serviciile la care sediul fix românesc nu participă.
Normele oferă și o delimitare practică. Dacă resursele din România sunt folosite numai pentru activități administrative suport, precum contabilitatea, emiterea facturilor sau colectarea creanțelor, această utilizare nu este considerată participare la livrarea sau prestarea respectivă.
În schimb, dacă resursele sediului fix sunt implicate înainte sau în timpul realizării operațiunii, calificarea poate fi diferită.
Mai există un detaliu util: dacă factura este emisă folosind codul de TVA al sediului fix din România, Normele prezumă participarea acestuia, cu posibilitatea dovedirii contrariului.
Sediul fix și sediul permanent sunt același lucru?
Nu. Sediul fix este o noțiune folosită în materia TVA, în timp ce sediul permanent este relevant în principal pentru impozitele directe și impozitul pe profit.
Art. 8 din Codul fiscal definește sediul permanent ca locul prin care un nerezident își desfășoară integral sau parțial activitatea, direct sau printr-un agent dependent. Poate fi, de exemplu, un birou, o sucursală, o fabrică, un atelier sau, în anumite condiții, un șantier.
Consecința principală pentru o companie străină este impozitarea în România a profitului atribuibil sediului permanent.
La sediul fix, întrebările sunt altele: există suficiente resurse umane și tehnice? Structura poate primi, utiliza sau furniza serviciile? Participă ea la operațiunea analizată? Unde trebuie tratată operațiunea din perspectiva TVA?
Codul fiscal confirmă chiar posibilitatea suprapunerii celor două noțiuni. Art. 37 alin. (5) din Codul fiscal reglementează situația în care un sediu fix care îndeplinește obligații în materia TVA constituie și sediu permanent în sensul art. 8 din Codul fiscal. Tocmai această formulare arată că existența unuia nu trebuie presupusă automat din existența celuilalt.
Ce trebuie verificat concret?
- ce personal și ce resurse tehnice există efectiv în România;
- dacă structura are suficientă permanență și ce operațiuni poate realiza;
- dacă serviciile sunt primite ori furnizate prin structura din România;
- separat, dacă sunt îndeplinite și condițiile pentru existența unui sediu permanent.
Existența unui sediu fix poate atrage și obligații de înregistrare în scopuri de TVA în situațiile prevăzute de art. 316 alin. (2) din Codul fiscal.
