Faptul că ai un contract semnat și înregistrat în contabilitate nu înseamnă că va fi acceptat automat de organul fiscal. Art. 11 alin. (1) din Codul fiscal permite organului fiscal, în anumite condiții, să nu ia în considerare o tranzacție fără scop economic sau să îi reîncadreze forma pentru a reflecta conținutul economic real.
Asta nu înseamnă că orice operațiune neobișnuită sau avantajoasă fiscal intră automat în această categorie. Codul fiscal și Normele metodologice stabilesc repere care trebuie analizate.
Când poate ANAF să nu ia în considerare o tranzacție?
Organul fiscal poate să nu ia în considerare, la stabilirea obligațiilor fiscale, o tranzacție care nu are scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia.
Aceasta este o regulă fiscală. Art. 11 din Codul fiscal nu reglementează desființarea contractului dintre părți, ci modul în care pot fi stabilite efectele sale fiscale.
Separat, același articol permite reîncadrarea formei unei tranzacții sau activități atunci când forma utilizată nu reflectă conținutul economic al acesteia.
Ce înseamnă „tranzacție fără scop economic”?
Normele metodologice dau o definiție destul de precisă. Pct. 4 stabilește că este fără scop economic tranzacția sau activitatea care nu este destinată să producă avantaje economice, beneficii ori profituri și care determină, artificial sau conjunctural, o situație fiscală mai favorabilă.
Cele două componente sunt importante. Simplul fapt că o operațiune conduce la un impozit mai mic nu înseamnă, prin el însuși, că aceasta este lipsită de scop economic.
La fel, faptul că o investiție nu produce în final profit nu dovedește singur că tranzacția nu a avut scop economic. Textul Normelor se referă la scopul economic al operațiunii și la situația fiscală mai favorabilă creată artificial sau conjunctural.
Care este diferența dintre neluarea în considerare și reîncadrare?
Sunt două mecanisme diferite prevăzute de art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.
În prima situație, problema este lipsa scopului economic. Organul fiscal poate să nu ia în considerare tranzacția și să îi ajusteze efectele fiscale.
În cea de-a doua, forma aleasă nu exprimă conținutul economic al operațiunii. În acest caz, autoritatea fiscală poate reîncadra forma pentru ca tratamentul fiscal să urmărească realitatea economică.
De aceea, simpla denumire dată unui contract nu este decisivă pentru tratamentul fiscal. Contează ce obligații au fost executate efectiv, ce avantaj economic urmăresc părțile și care este conținutul real al operațiunii.
Trebuie ANAF să explice de ce reîncadrează tranzacția?
Da. Codul fiscal impune expres o obligație de motivare.
Dacă emite o decizie de impunere ca urmare a neluării în considerare sau a reîncadrării unei tranzacții, organul fiscal trebuie să indice elementele relevante privind scopul și conținutul operațiunii, precum și toate mijloacele de probă avute în vedere.
O asemenea concluzie nu ar trebui, așadar, să se rezume la afirmația că tranzacția este „artificială”. Decizia trebuie fundamentată prin raportare la operațiunea analizată și la probele pe care organul fiscal își sprijină concluzia.
Regula se aplică și în materie de TVA?
Nu în aceeași formă. Art. 11 alin. (5) din Codul fiscal stabilește că regulile de la alin. (1)-(4), inclusiv neluarea în considerare și reîncadrarea de la alin. (1), se aplică în scopul stabilirii impozitelor directe.
Pentru TVA, Codul fiscal conține separat regula privind abuzul de drept. Potrivit art. 11 alin. (12) din Codul fiscal, pentru invocarea abuzului trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: aplicarea formală a legii trebuie să conducă la un avantaj fiscal contrar scopului dispozițiilor respective, iar scopul esențial al operațiunilor trebuie să fie, în mod obiectiv, obținerea acelui avantaj fiscal.
Cele două mecanisme nu trebuie confundate.
Ce trebuie să poți demonstra în cazul unei tranzacții neobișnuite?
Un contract clar este util, dar documentarea economică poate fi la fel de importantă. În funcție de operațiune, este util să poți arăta:
- obiectivul comercial urmărit prin tranzacție;
- beneficiul economic anticipat la momentul încheierii ei;
- motivele pentru care a fost aleasă structura respectivă;
- modul în care contractul a fost executat în realitate.
O structură contractuală mai complexă nu este, doar din acest motiv, lipsită de scop economic. Riscul fiscal apare atunci când forma juridică și explicația comercială nu se regăsesc în realitatea economică, iar operațiunea creează artificial o situație fiscală mai favorabilă.
