Faptul că două firme din același grup au încheiat un contract și una emite lunar facturi de management sau consultanță către cealaltă nu garantează deductibilitatea cheltuielii. Pentru un plătitor de impozit pe profit, serviciul trebuie să fie legat de activitatea economică, să fie prestat în fapt, iar prețul stabilit între firmele afiliate trebuie să respecte principiul valorii de piață.
Normele metodologice au chiar reguli speciale pentru serviciile de administrare și conducere din interiorul unui grup. Ideea centrală este simplă: o filială nu ar trebui să suporte un cost pe care o societate independentă, aflată în aceleași condiții, nu l-ar fi acceptat.
Este suficient să existe un contract și o factură?
Nu. Pct. 5 alin. (13) lit. b) din Normele metodologice precizează expres că serviciile trebuie să fie prestate în fapt și că simpla existență a serviciilor în cadrul unui grup nu este suficientă.
Asta înseamnă că un contract generic de „servicii de management și consultanță”, urmat de facturi lunare, nu rezolvă automat problema fiscală. Trebuie să poată fi identificată prestația efectiv realizată pentru firma care înregistrează costul.
În paralel, art. 25 alin. (1) din Codul fiscal stabilește regula generală pentru plătitorii de impozit pe profit: sunt deductibile cheltuielile efectuate în scopul desfășurării activității economice.
Cele două reguli trebuie analizate împreună. Înregistrarea unei cheltuieli în contabilitate nu este suficientă dacă serviciul din spatele ei nu poate fi justificat ca prestație reală pentru activitatea firmei.
Poate societatea-mamă să factureze filialei toate costurile sale de administrare?
Nu automat. Normele fac diferența între activitățile care țin de însăși organizarea grupului și serviciile suplimentare furnizate efectiv unei societăți afiliate.
Pct. 5 alin. (13) lit. a) din Norme arată că pentru activitățile de administrare, management, control, consultanță sau funcții similare nu poate fi cerută o remunerație atunci când baza acestora este relația juridică ce guvernează forma de organizare a afacerilor sau alte norme care stabilesc legăturile dintre entități.
Cu alte cuvinte, simplul fapt că societatea-mamă conduce sau controlează grupul nu transformă orice cost central într-un serviciu care poate fi refacturat filialei.
Situația este diferită atunci când sunt furnizate în plus servicii către persoana afiliată. Atunci trebuie analizate natura serviciului, beneficiul pentru societatea care suportă costul și valoarea facturată.
Contează dacă filiala ar fi cumpărat serviciul de la un furnizor independent?
Da. Este chiar unul dintre reperele indicate de Normele metodologice.
Textul prevede că nu pot fi deduse asemenea costuri de către o filială atunci când, analizând propriile sale condiții, aceasta nu ar fi folosit serviciile respective dacă ar fi fost o persoană independentă.
Să presupunem că societatea-mamă repartizează anual către toate filialele un cost general denumit „management fee”. Pentru fiecare filială trebuie să existe o explicație economică a serviciului de care aceasta beneficiază. Apartenența la grup, singură, nu este suficientă.
Testul practic: ar fi acceptat firma să plătească acel serviciu și acel preț dacă furnizorul nu ar fi fost o companie afiliată?
Un serviciu real poate avea totuși o problemă fiscală?
Da. Prestarea efectivă și prețul sunt două verificări diferite.
Chiar dacă serviciul există în realitate, art. 11 alin. (4) din Codul fiscal impune ca tranzacțiile dintre persoane afiliate să respecte principiul valorii de piață. Dacă prețul nu respectă acest principiu, organul fiscal poate ajusta venitul sau cheltuiala aferentă rezultatului fiscal.
Normele prevăd că, pentru serviciile dintre afiliați, autoritățile fiscale analizează mai întâi dacă persoane independente ar fi încheiat o asemenea tranzacție în condițiile convenite.
Pentru stabilirea prețului de piață, Codul fiscal permite utilizarea mai multor metode. În funcție de situație, poate fi relevantă compararea cu tranzacții independente sau metoda cost plus, prin care costurile furnizorului sunt majorate cu o marjă corespunzătoare.
Așadar, existența unei prestații reale nu justifică automat orice valoare înscrisă pe factură.
Cum se poate ajunge la ajustarea cheltuielii?
Art. 11 alin. (4) din Codul fiscal permite ajustarea atunci când condițiile stabilite între afiliați nu respectă principiul valorii de piață. Dacă firma nu pune la dispoziția organului fiscal datele necesare verificării prețurilor de transfer, Codul fiscal permite și estimarea în condițiile prevăzute de lege.
Riscul poate apărea în forme diferite:
- serviciul nu poate fi susținut ca prestație efectivă și utilă firmei beneficiare;
- serviciul există, dar prețul practicat între afiliați nu corespunde valorii de piață;
- costul reprezintă, în realitate, o activitate suportată la nivelul grupului, actvitate care nu ar fi fost angajată separat de filială.
Este util să analizezi aceste situații distincte.
Ce ar trebui să poți explica pentru fiecare serviciu intragrup?
Înainte să tratezi factura ca pe un cost obișnuit, ar trebui să poți răspunde clar la câteva întrebări:
- ce serviciu concret a primit firma și în ce constă beneficiul pentru activitatea sa;
- cum poți demonstra că serviciul a fost efectiv prestat;
- cum a fost stabilită suma facturată;
- de ce condițiile sunt comparabile cu cele pe care le-ar accepta două firme independente.
În concluzie, serviciile între societăți afiliate nu sunt interzise și nici cheltuielile aferente nu sunt automat nedeductibile. Controlul fiscal este însă mai atent tocmai pentru că prețul și condițiile tranzacției sunt stabilite între entități care nu sunt independente una față de cealaltă.
