O zi aglomerată, un proiect care trebuie terminat sau un termen limită pot face ca programul obișnuit de lucru să se prelungească. Asta nu înseamnă însă că angajatorul poate cere, în orice situație, ca salariatul să rămână peste program.
Regula este că orele suplimentare se prestează cu acordul salariatului și trebuie compensate. Excepțiile există, dar sunt limitate la situații expres prevăzute de lege.
Când vorbim despre ore suplimentare?
Codul muncii definește, la art. 120, munca suplimentară ca activitatea prestată peste durata normală a timpului de muncă săptămânal.
În practică, problema apare mai ales atunci când prelungirea programului nu mai este ocazională. Un sfert de oră astăzi, o oră mâine și încă două ore înaintea unui termen important se pot transforma rapid într-un mod obișnuit de lucru.
Din perspectiva angajatorului, faptul că activitatea trebuie finalizată într-un anumit termen nu este suficient pentru a pretinde salariatului să lucreze peste program.
Poate angajatorul să impună ore suplimentare?
În mod normal, nu. Art. 120 alin. (2) din Codul muncii prevede că munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului. Așadar, solicitarea angajatorului și acordul salariatului sunt două elemente distincte.
Legea permite prestarea muncii suplimentare fără acest acord doar în caz de forță majoră sau pentru lucrări urgente necesare prevenirii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident. Acestea sunt însă situații excepționale.
Un volum mare de lucru, lipsa temporară a unui coleg sau presiunea unui termen nu intră automat în această categorie.
Cum se compensează orele lucrate în plus?
Regula este compensarea prin ore libere plătite, nu plata imediată a unui spor.
Potrivit art. 122 din Codul muncii, orele suplimentare trebuie compensate cu timp liber plătit în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea lor.
Salariatul își păstrează, în acest caz, salariul corespunzător orelor prestate, iar timpul lucrat suplimentar este recuperat ulterior prin ore libere.
Dacă această compensare nu poate fi acordată în termenul prevăzut de lege, intervine plata unui spor.
Art. 123 stabilește că sporul se negociază prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă, dar nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază corespunzător duratei muncii suplimentare.
Orele suplimentare pot deveni o problemă. În multe firme, prelungirea programului apare fără o procedură clară: „mai stăm puțin”, „recuperăm altă dată” sau „terminăm proiectul și plecăm acasă”.
Ocazional, astfel de situații pot părea acceptabile pentru salariat. Dacă devin însă o practică frecventă, situația se schimbă.
Angajatorul are nevoie de o evidență corectă a timpului lucrat suplimentar de angajați și trebuie să poată demonstra cum a fost compensat. O simplă înțelegere verbală nu înlocuiește mecanismul prevăzut de Codul muncii.
La fel de important, orele suplimentare nu ar trebui tratate ca o extensie firească a programului normal. Dacă un post presupune constant mai multe ore decât cele stabilite prin programul de lucru, problema nu mai este una punctuală, ci ține de modul în care este organizată activitatea.
Ce ar trebui să urmărească angajatorul?
Dacă în firmă se lucrează peste program, trebuie verificate câteva lucruri:
- dacă orele suplimentare sunt prestate cu acordul salariaților, atunci când legea îl cere;
- dacă timpul lucrat în plus este evidențiat și compensat în cele 90 de zile prevăzute de Codul muncii;
- dacă, atunci când compensarea cu timp liber nu este posibilă, este acordat sporul corespunzător.
Necesitatea efectuării de ore suplimentare poate apărea în orice business. Diferența o face modul în care sunt gestionate: punctual, transparent și cu respectarea regulilor privind timpul de muncă.
