Securitatea și sănătatea în muncă reprezintă una dintre responsabilitățile principale ale angajatorului. Legea nr. 319/2006 stabilește cadrul general prin care angajatorii trebuie să prevină riscurile profesionale, să protejeze sănătatea lucrătorilor și să asigure condiții sigure pentru desfășurarea activității.
Regula de bază este simplă: angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. Această responsabilitate rămâne a angajatorului chiar și atunci când acesta apelează la servicii externe specializate în domeniul securității și sănătății în muncă. Cu alte cuvinte, externalizarea serviciilor SSM nu înseamnă transferul răspunderii către consultant.
Principalele obligații ale angajatorului vizează:
- prevenirea riscurilor profesionale, prin identificarea și evaluarea riscurilor care pot afecta securitatea și sănătatea lucrătorilor;
- asigurarea unui cadru organizatoric adecvat, inclusiv desemnarea persoanelor responsabile sau, după caz, contractarea unor servicii externe specializate;
- informarea și instruirea lucrătorilor, astfel încât aceștia să cunoască riscurile la care sunt expuși și măsurile pe care trebuie să le respecte;
- asigurarea echipamentelor de muncă sigure și, atunci când este necesar, a echipamentelor individuale de protecție;
- organizarea primului ajutor, a prevenirii și stingerii incendiilor și a evacuării lucrătorilor în caz de pericol;
- consultarea lucrătorilor sau a reprezentanților acestora cu privire la problemele relevante de securitate și sănătate în muncă;
- ținerea evidențelor și raportarea accidentelor de muncă, bolilor profesionale și incidentelor periculoase, potrivit legii.
Un element central al obligațiilor angajatorului este evaluarea riscurilor. Angajatorul trebuie să identifice riscurile existente la locurile de muncă și să stabilească măsurile necesare pentru eliminarea sau reducerea acestora. Evaluarea riscurilor nu trebuie tratată ca o formalitate, ci ca punctul de plecare pentru organizarea efectivă a activității în condiții de siguranță.
Pe baza acestei evaluări, angajatorul trebuie să întocmească un plan de prevenire și protecție, care să cuprindă măsuri tehnice, sanitare, organizatorice și de altă natură, adaptate specificului activității. Acest plan trebuie aplicat efectiv, nu doar păstrat în dosar pentru eventuale controale.
Angajatorul are și obligația de a stabili, prin fișa postului, atribuțiile și răspunderile lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă. În același timp, trebuie să elaboreze instrucțiuni proprii, adaptate activității desfășurate, locurilor de muncă și riscurilor specifice.
Un alt aspect important privește instruirea lucrătorilor. Aceasta trebuie realizată la angajare, la schimbarea locului de muncă, la introducerea unui echipament nou, la modificarea tehnologiilor sau procedurilor de lucru și ori de câte ori este necesar. Instruirea trebuie să fie suficientă, adecvată, adaptată riscurilor și realizată în timpul programului de lucru, fără costuri pentru salariat. Dovada instruirii poate fi făcută pe suport hârtie sau în format electronic, în funcție de modalitatea stabilită de angajator prin regulamentul intern.
Angajatorul trebuie să acorde atenție și aptitudinii medicale a lucrătorilor. Persoanele pot fi angajate numai dacă, în urma examenului medical și, după caz, a testării psihologice, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute. De asemenea, angajatorul trebuie să asigure controlul medical periodic, iar, acolo unde este cazul, controlul psihologic periodic.
În ceea ce privește echipamentele, angajatorul trebuie să pună la dispoziția lucrătorilor echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea și sănătatea acestora. Dacă activitatea presupune riscuri care nu pot fi eliminate prin alte măsuri, angajatorul trebuie să asigure echipament individual de protecție. În cazul în care echipamentul se degradează sau își pierde calitățile de protecție, angajatorul trebuie să acorde un echipament nou.
Legea prevede și obligații speciale pentru situații de urgență. Angajatorul trebuie să ia măsuri pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor și evacuarea lucrătorilor. De asemenea, trebuie să desemneze lucrători care aplică aceste măsuri și să stabilească legături cu serviciile specializate, precum serviciul medical de urgență, salvarea și pompierii.
În caz de pericol grav și iminent, angajatorul trebuie să informeze lucrătorii cât mai rapid, să le permită oprirea lucrului și părăsirea locului de muncă, precum și să nu le impună reluarea activității cât timp pericolul persistă. Lucrătorii care părăsesc locul de muncă într-o asemenea situație nu trebuie să fie prejudiciați pentru acest lucru.
O obligație importantă este și aceea de informare și consultare. Lucrătorii și reprezentanții lor trebuie să primească informații privind riscurile existente, măsurile de prevenire și protecție, precum și măsurile aplicabile în situații de urgență. Angajatorul trebuie să permită participarea lucrătorilor la discutarea problemelor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă.
În plus, angajatorul trebuie să țină evidența accidentelor de muncă, a accidentelor ușoare, a bolilor profesionale și a incidentelor periculoase. În cazul producerii unui eveniment, acesta trebuie raportat și cercetat potrivit legii, iar angajatorul are obligația de a prezenta documentele și informațiile solicitate de inspectorii de muncă.
Un principiu esențial este că măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să implice obligații financiare pentru lucrători. Costurile necesare pentru protejarea sănătății și securității în muncă aparțin angajatorului, nu salariaților.
Concluzie
Obligațiile angajatorului în materia securității și sănătății în muncă nu se reduc la întocmirea unor documente. Angajatorul trebuie să evalueze riscurile, să adopte măsuri reale de prevenire, să instruiască lucrătorii, să asigure echipamente sigure, să organizeze intervenția în situații de urgență și să consulte lucrătorii. Respectarea acestor obligații protejează salariații, reduce riscul accidentelor de muncă și limitează expunerea angajatorului la sancțiuni sau litigii.
